Cele mai noi stiri online
Revista Presei

DECLARÂND NECONSTITUŢIONALE MODIFICĂRILE LEGII DĂRII ÎN PLATĂ Curtea Constituţională îi loveşte din nou pe împrumutaţii în CHF – 07.11.2019

CREDERE: “Decizia Curţii Constituţionale îi lasă pe debitori pradă interpretărilor neunitare ale instanţelor de judecată”  

Avocatul Alexandra Burada: “Motivarea va trebui să întărească prima decizie a Curţii”

Modificările esenţiale aduse Legii dării în plată au fost declarate, ieri, neconstituţionale. Decizia Curţii Constituţionale este definitivă şi general obligatorie. Judecătorul a fost obligat să constate incidenţa impreviziunii şi, în consecinţă, să reechilibreze contractul dacă nivelul cursului de schimb a crescut cu cel puţin 20% faţă de momentul acordării împrumutului.

Avocatul Alexandra Burada subliniază că au fost admise observaţiile de neconstituţionalitate pentru majoritatea amendamentelor aduse legii. “Cele pentru care au fost respinde observaţiile de neconstituţionalitate nu aduc clarificările pe care toată lumea le aştepta, nefiind esenţiale, dar îmbunătăţesc aplicarea legii”, ne-a transmis domnia sa, apreciind că motivarea deciziei va trebui să întărească prima decizie. “Mai aşteptăm şi decizia din 11 noiembrie din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Jus­tiţie (ICCJ) pe interpretarea teoriei impreviziunii”, a completat specialistul.

Legea dării în plată a fost modificată de Parlament în 26 iunie, după ce Camera Deputaţilor, care este for decizional în acest caz, a aprobat amendamentele depuse de senatorul Daniel Cătălin Zamfir.

Parlamentarul a scris, atunci, pe pagina sa de Facebook, că modificările votate de deputaţi stabilesc trei situaţii certe de impreviziune:

“1. Devalorizarea cu mai mult de 20% a monedei naţionale în raport cu moneda în care a fost contractat creditul;

2. Creşterea cu mai mult de 20% a gradului de îndatorare în raport cu cel luat în considerare la acordarea creditului;

3. Situaţia în care bunul ipotecat a fost executat”.

În 2016, Curtea Constituţională introducea în Legea dării în plată noţiunea de impreviziune, atrag atenţia debitorii împrumutaţi în franci elveţieni (CHF). Reprezentanţii Asociaţiei CREDERE adaugă: “Cu alte cuvinte, instanţa de judecată, în urma analizării situaţiei de dezechilibru cu privire la contractul de credit, avea posibilitatea fie de a reechilibra contractul de credit, fie de a dispune transferul bunului ipotecat în proprietatea băncii. Un astfel de dezechilibru, astfel cum a statuat şi Curtea Constituţională în mod expres, există (nu doar) în contractele de credit în franci elveţieni. În decurs de trei ani, instanţele de judecată au fost din ce în ce mai reticente să aplice deciziile obligatorii ale Curţii Constituţionale cu privire la Legea dării în plată, iar practica a involuat dramatic, din moment ce anumite instanţe, deşi au pe rol sute de dosare, nu au pronunţat nici măcar o soluţie favorabilă consumatorilor. Aşa se face că legiuitorul s-a văzut nevoit să intervină printr-o lege de modificare a legii dării în plată, prin care şi-a propus să restrângă (în parte) posibilitatea judecătorului de a analiza impreviziunea, prin indicarea unor situaţii clare de dezechilibru în contractele de credit. Din păcate, astăzi (n.r. ieri), Curtea Constituţională a declarat ca fiind neconstituţionale aceste situaţii clare de impreviziune, fapt care în mod evident este total în defavoarea consumatorilor şi îi lasă pe aceştia, din nou, pradă interpretărilor neunitare ale instanţelor de judecată şi care, de cele mai multe ori, nu respectă nici spiritul legii dării în plată şi nici numeroasele decizii pronunţate de Curtea Constituţională cu privire la această lege. Singura speranţă pentru consumatori este ca decizia de astăzi (n.r. ieri), ce urmează a fi redactată de către Curtea Constituţională într-un termen rezonabil, să aducă lămuriri suplimentare cu privire la situaţiile de impreviziune, astfel încât judecătorii de la instanţele din ţară să aplice legea dării în plată în spiritul acesteia. Ne întrebăm dacă nu cumva sistemul judiciar s-a îndepărtat nepermis de mult de latura umană şi socială a actului de justiţie, din moment ce argumentaţiile judecătorilor, în anumite dosare care vizează darea în plată, sunt mai mult decât absurde şi sfidează raţiunea, bunul simţ şi scopul legii”.

Piperea: “Legea dării în plată a ajuns în faza neutralizării sale pe cale jurisprudenţială”

Legea dării în plată a ajuns în faza neutralizării sale pe cale jurisprudenţială, este de părere avocatul Gheorghe Piperea, apărătorul clienţilor în procesele acestora cu băncile.

Specialistul a scris, pe pagina sa de Facebook: “Cvasi-totalitatea instanţelor respinge cererile de dare în plată, pe motiv că debitorii nu pot justifica impreviziunea.

Impreviziunea, o invenţie nefericită a CCR, care a alterat Legea DIP impunând acest concept nevizat de legiuitor, a fost înţeleasă de instanţe în modul cel mai nefericit şi eronat cu putinţă, şi asta «datorită», în primul rând, lobby-ului făcut de avocaţii băncilor, care nu s-au sfiit să scrie tratate despre neutralizarea judiciară a acestei legi, laolaltă cu unii judecători influenţi în profesia lor şi care se şi pronunţă pe astfel de speţe. De precizat că, în decizia nr. 623/2016, precum şi în decizia nr. 95/2017, CCR a statuat clar (dar clar numai pentru consumatori, nu şi pentru judecători) că impreviziunea nu trebuie probată de consumator. Contestatorul dării în plată, ca orice reclamant, trebuie să probeze că debitorul poate plăti ratele, dar nu vrea. Dar ce mai contează încă o încălcare a Constituţiei, când judecătorii s-au obişnuit să declare că unele legi nu există, căci sunt «lex simulată»?

Acesta este motivul pentru care legea DIP a fost supusă unei modificări, care este de natură a elimina arbitrariul judecătorilor şi al creditorilor, în sensul că unele cazuri de impreviziune sunt prezumate (de exemplu, consumatorul nu mai trebuie să probeze impreviziunea când a fost deja evacuat din casă sau când cursul de schimb al leului a crescut, faţă de momentul perfectării creditului, cu mai mult de 20%) şi în sensul că scopul legii nu este că debitorul să rămână fără casă în schimbul ştergerii datoriei, ci adaptarea/revizuirea contractului de credit, pentru a fi făcut sustenabil pe termen lung”.

În opinia domnului Piperea, judecătorii consideră deseori că Legea DIP nu vizează protecţia consumatorului, ci reprezintă “o măsură cu caracter general având ca obiect evaluarea impreviziunii în contractele de credit, fără a cuprinde măsuri specifice cu caracter protectiv al consumatorului”. De aici concluzia greşită şi deosebit de riscantă pentru siguranţa circuitului civil că “sediul materiei” este în Codul civil şi nu în reglementările europene sau naţionale referitoare la clauzele abuzive.

Avocatul subliniază: “Legea DIP este, însă, categoric o lege de protecţie a consumatorului, aşa cum o probează atât expunerea de motive a legii, cât şi textele dedicate definirii obiectului şi precizării subiecţilor cărora li se aplică această lege (consumatorul şi creditorul beneficiar al ipotecii asupra imobilului).

Legea DIP este menită să-l protejeze pe consumator de riscul de supra-îndatorare şi de consecinţele ruinei sale financiare. Noţiunea de impreviziune şi necesitatea de a fi supusă analizei judecătorului de drept comun au fost intruziuni ale instanţei constituţionale în cuprinsul Legii DIP, care au alterat conţinutul legii suficient cât să permită, ulterior, o neutralizare a sa pe cale judiciară. A face din Legea DIP o lege care priveşte impreviziunea înseamnă a încălca o competenţă care aparţine exclusiv legiuitorului şi a justifica, retroactiv, modificarea implicită a legii, prin intervenţia anterioară”.

CCR nu numai că nu poate modifica o lege, dar nu are nici competenţa să sugereze cum să arate legea, întrucât s-ar transforma într-o a treia cameră legiuitoare, cu competenţe care transcend competenţelor Parlamentului, evidenţiază Gheorghe Piperea, adăugând: “Consideraţia este greşită şi pentru că se bazează pe eroarea majoră de a analiza Legea DIP din perspectiva legislaţiei clauzelor abuzive. Deşi legislaţia clauzelor abuzive se referă la dezechilibrele care pot apărea în relaţiile dintre comercianţi şi consumatori, cele două domenii nu se pot confunda, întrucât legislaţia clauzelor abuzive are ca ţintă dezechilibrele contractuale singularizate, în timp ce Legea DIP are ca ţintă supra-îndatorarea consumatorilor, adică dezechilibrul patrimonial generic care poate derapa în insolvabilitate (ruină).

Se consideră, de asemenea, că Legea DIP reglementează starea de impreviziune a contractului de credit şi nu «impreviziunea personală» a consumatorului şi, de aceea, «executarea silită prin vânzarea imobilului ipotecat poate reprezenta consecinţa impreviziunii, dar niciodată impreviziunea în sine». De aici concluzia că executarea silită a debitorului nu este un caz de impreviziune şi că o prezumţie de impreviziune aplicată unui asemenea caz ar însemna o încălcare a dreptului de proprietate al băncii.

Dar Legea DIP nu este o lege a impreviziunii contractuale, ci o lege care tinde la prevenţia sau combaterea stării de supra-îndatorare a consumatorului, care este o stare generală de dificultate financiară a acestuia, generată, de cele mai multe ori, de contractele de credit garantate cu ipotecă.

Echilibrând aceste contracte sau, în extremis, impunând efectul ştergerii datoriei excesive rezultate din aces­te contracte, legea DIP determină înlocuirea unui debitor supra-îndatorat sau ruinat cu unul rezilient şi capabil să îşi asume şi alte contracte în viitor, ceea ce este benefic şi pentru creditori. Legea impune un mecanism de limitare a răspunderii debitorului supra-îndatorat sau ruinat similar cu cel reglementat în legislaţia insolvenţei, necesar reinserţiei sale sociale.

În schimb, o stare de supra-îndatorare (denumită impropriu «impreviziune personală» de unele instanţe) este o sursă externă de dezechilibru al contractului de credit, un risc supra-adăugat, adică, o formă de impreviziune contractuală, întrucât debitorul alocă din ce în ce mai puţine resurse financiare în vederea achitării datoriilor generate de contractul de credit şi agravate de caracterul excesiv al dezechilibrelor intrinseci sau extrinseci ale acestuia”.

Un consumator poate fi în stare de impreviziune contractuală, fără să fie încă în stare de supra-îndatorare sau ruină, dar un consumator supra-îndatorat sau ruinat este cu siguranţă în stare de impreviziune contractuală în toate contractele, inclusiv în contractul de credit garantat cu ipotecă asupra imobilului, subliniază specialistul.

În cazul finalizării executării silite asupra imobilului (şi, mai ales, dacă imobilul executat silit este chiar locuinţa familială a debitorului), când există un rest de creanţă rămas neachitat, în mod evident debitorul va fi în stare de supra-îndatorare sau ruină, ceea ce prezumă la modul absolut impreviziunea contractuală, conform domnului Gheorghe Piperea. Acesta adaugă: “O executare silită asupra veniturilor debitorului (oricum redusă ca urmare a necesităţii acoperirii chiriilor lunare achitate pentru noua locuinţă şi a celorlalte costuri cauzate de evacuarea din locuinţa familială) este inutilă, iar continuarea unei astfel de executări silite este acţiune rău-intenţionată, cinică şi, de regulă, speculativă (restul de creanţă se vinde cu preţuri derizorii colectorilor de creanţe, care continuă executarea), iar nu o afectare a «dreptului de proprietate» al băncii.

În fine, instanţele mai adaugă o eroare fundamentală de apreciere a spiritului Legii DIP, considerând-o, indirect, o lege de protecţie socială a consumatorului pe spezele băncii.”

Legea dării în plată şi, deci, şi modificările aduse acesteia, este o lege de protecţie a consumatorilor, şi nu o lege de protecţie socială, conchide sursa citată. Eventualele pierderi rezultate din echilibrarea contractelor de credit sunt în sarcina creditorilor financiari, şi nu a statului sau a contribuabililor, o astfel de sancţiune fiind necesară întrucât creditorii financiari au abuzat de puterea lor economică în cazul acelor consumatori care au ajuns în situaţia extremă a notificării de dare în plată a imobilului cu destinaţia de locuinţă. Echilibrarea contractelor de credit, de altfel, nici nu este o pierdere a creditorilor financiari, ci un câştig al acestora, întrucât un număr foarte mare de debitori supra-îndatoraţi sau ruinaţi, care înseamnă pentru bănci costuri cu provizioanele bancare şi pierderi cauzate de cesiunea la valori derizorii în raport de valoarea nominală a creanţelor, poa­te fi transformat într-un număr mare de debitori rezilienţi, care reuşesc să îşi achite ratele, în condiţiile reducerii poverii contractului, este de părere avocatul, apreciind: “În condiţiile Legii DIP, ştergerea datoriei nu se întâmplă decât în extremis, adică în lipsa altor măsuri convenţionale sau judiciare de adaptare/revizuire a contractelor sau în situaţia în care, după finalizarea executării silite, debitorul a rămas fără bunuri, inclusiv fără casa care constituia locuinţa familială”.

Dacă o lege de protecţie a consumatorilor tinde la sancţionarea comerciantului şi la obligarea sa la plată sau la suportarea riscurilor este pentru că se intenţionează descurajarea sa şi a concurenţilor săi de la fapte viitoare de acelaşi fel.

Sursa stire bursa.ro

Related posts

Bursele europene au deschis în creştere – 24.09.2019

stirile24

Regina Elisabeta a II-a a promulgat legea care împiedică un Brexit fără acord pe 31 octombrie – 09.09.2019

stirile24

MOHAMMED BIN SALMAN, PRINŢUL MOŞTENITOR AL ARABIEI SAUDITE: “Preţul petrolului posibil să crească excesiv, dacă Iranul nu va fi descurajat” – 01.10.2019

stirile24